Este esențial să urmărim care au fost efectele generate de evenimentele din cadrul Celui de al Doilea Război Mondial, să analizăm strategiile politice aplicate în Europa și să observăm cum și de ce au apărut diferențe substanțiale între regiunea de vest și cea de est.
Dincolo de acțiunile organismelor statului, propun să conducem această analiză mai departe și să studiem cum acest eveniment a schimbat profilul turistului, viața socială din stațiunile termale și modul în care s-au făcut investițiile.
După Cel de al Doilea Război Mondial, percepția publică asupra termalismului se schimbă radical față de perioada antebelică și interbelică, ajungând în Mileniul III, cu un număr semnificativ de astfel de orașe termale uitate atât de instituțiile statelor, cât și de populația reprezentată de către aceștia. Prin urmare, analiza istorică a perioadei de stagnare și declin pornește odată cu Al Doilea Război Mondial și sfârșește cu istoria relativ recentă – începutul anilor 2000.
Este de la sine înțeles faptul că, evoluția stațiunilor balneare diferă între cele care aparțin spațiului occidental și cele care se înscriu în teritoriul socialist, însă diverse forme ale practicării termalismului social sau ale celui asistat au existat pe întreg teritoriul Europei. Prin urmare, apar termenii de termalism social și termalism asistat, însă care este diferența dintre cei doi termeni?
Termalismul social face referire la practicarea acestor cure termale, populația fiind susținută de diverse politici publice ale statului respectiv, prin care costurile tratamentelor erau subvenționate. Pe de altă parte însă, termalismul asistat face referire exclusiv la activitatea sanitară, așadar, la practicarea băilor cu ape termale și minerale în scopuri medicale. În acest caz, statul finanțează integral costul curelor respective, făcând astfel ca stațiunile cu profil termal sau balneo să iasă, practic, de pe piața liberă a turismului1.
Prin urmare, datorită politicilor statelor europene, multe dintre aceste orașe pare că trec printr-o etapă efervescentă, hotelurile și stabilimentele de băi fiind adesea ocupate integral. Cu atât mai mult că în numeroase exemple, chiar și în România, se fac investiții majore în sisteme de încălzire, astfel încât orașele termale să fie animate și pe perioada anotimpului rece. Însă, în ciuda prosperității stațiunilor balneare respective, aceste politici reprezintă, de fapt, începutul drumului către o etapă de declin, care își are apogeul în perioada de sfârșit de secol XX – început de secol XXI.
AUTOR
arh. Ica PAPARI
SURSE:
1 – DELCEA, Iulia Maria, 2014, Reactivarea patrimoniului balnear în contextul dezvoltării durabile, Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, București, România; p.29;
Explorator Wellness Virtual
